Școala vieții începe în copilărie. Experimentează!

Școala vieții este cumulul de experiențe prin care trecem de-a lungul vremii. Doamna Viață, furnizorul tău de experiențe, și al meu, deopotrivă, are un stoc inepuizabil și livrează fără comandă, când te aștepți mai puțin. De cele mai multe ori sunt experiențe neplăcute, momente de cotitură, care se transformă în lecții de viață.

În momentul în care blogul Almona călătorește și-a făcut debutul online, mulți mă cunoșteați din comunitatea călătorilor. Mă urmăreați și vă bucurați de pasiunea mea pentru călătorii și pentru modul în care împărtășeam cu voi experiențele. Ceea ce nu știați este că și pasiunea pentru călătorii și cea pentru scris își au rădăcinile într-un eveniment extrem de neplăcut pe care l-am trăit în copilărie. A fost cea mai dură lecție de viață pe care am primit-o.

Școala vieții sau cum m-am transformat din copil bolnav în călător și povestitor

În anul în care Nadia Comăneci dădea peste cap tabela de scor la Olimpiada de la Montreal, eu mă pregăteam să intru în anul I la litere mici. Întâmplarea făcea ca școala din Constanța la care urma să merg să aibă clasă specială de gimnastică. La fel ca multe fetițe de vârsta mea, transformasem asfaltul în covor de sol și bordura în bârnă. Pe barele pentru scuturat covoare mă antrenam pentru paralele. Fiecare, în sufletul nostru, eram  Nadia în miniatură.

Numai că viața avea alte planuri pentru mine și a hotărât să-mi dea de veste într-un mod pe care nu l-am putut înțelege atunci. O răceală severă cu repercusiuni pe termen lung asupra plămânilor m-a pus în imposibilitatea de face efort susținut. Visul meu de a deveni gimnastă s-a încheiat înainte de a începe. Dezamăgirea a fost mare, dar cel mai mult a durut reacția copiilor de vârsta mea. Nu știu cine, în ce condiții și cu ce scop a lansat zvonul că sufăr de tuberculoză și că pot pune în pericol pe toată lumea din jurul meu.

Dacă stăm bine să ne gândim, lucrurile nu au evoluat prea mult și astăzi asistăm la isteria declanșată de Coronavirus.

Deși testele au fost negative și eu sufeream doar de o bronșită asmatiformă cu accese violente de tuse, toată lumea fugea de mine și mă arăta cu degetul. În plus, nu aveam voie să desfășor vreo activitate care să implice efort fizic, chiar și moderat. Tratamentul administrat nu avea rezultatele scontate, dar un medic care m-a văzut a avut o idee genială. Să merg în vacanța de vară la o cură în Salina Slănic Prahova.

Tratament cu drumeție montană inclusă

Pe peronul gării din Slănic Prahova, o mulțime de oameni cu chei fluturânde ofereau cazare „la particulari”. Ne-a abordat un bărbat între două vârste care ne-a promis cea mai bună găzduire, întrărind afirmația: „Vă duc la nașu’.” Cum la vremea respectivă nu existau nici booking, nici internet și nici multe spații de cazare pe care mama să și le permită, l-am urmat. Familia „nașului” avea o gospodărie superbă la poalele munților și mult loc în aer liber unde puteam să mă desfășor în voie. Dar ce a contat cel mai mult a fost că nimeni nu mi-a interzis ceva. Nimeni nu m-a cocoloșit și nu mi-a spus că nu pot. Puteam să alerg până la epuizare, mi-am încercat puterea la teascul cu care gospodarul făcea vinul din mere. Ba chiar să o ajut pe gazdă la mulsul vacilor.

În fața mea se deschidea o lume necunoscută, dar primitoare și plină de iubire. În ochii lor eram un copil cât se poate de normal, într-o vacanță obișnuită. Lucrurile au devenit mai interesante când cei trei copii ai gazdelor, studenți, au venit acasă. Oameni de munte, nu concepeau statul pe loc într-un singur loc.

Când am terminat cura, am pornit împreună în ceea ce, la vremea respectivă, a reprezentat aventura vieții. Prima dintre multele experiențe dezvoltare personală de care am avut parte de-a lungul timpului.

Am plecat pe jos, într-un traseu de două zile, de la Slănic Prahova la Cheia, peste Creasta Zăganului. Este de prisos să spun că nici eu nici mama nu aveam condiția fizică și echipamentul necesare unei drumeții montane de asemenea anvergură. Însă curiozitatea și dorința de a-mi dezlipi pentru totdeauna eticheta (nemeritată) de copil bun de nimic, condamnat la o existență searbădă prin sanatorii de boli pulmonare, au fost mai mari.

Mai mult, credeam cu toată convingerea că această călătorie mă va vindeca. Deși aveam doar câțiva ani și nu foloseam noțiunile de astăzi, a fost pentru mine o călătorie inițiatică. Un drum spre mine în care mi-am văzut slăbiciunile, temerile și am început să lupt. Când grohotișul se rostogolea în prăpastie sub tălpile mele mici și neîncercate, locul fricii era luat de dorința de a descoperi ce se află la capătul drumului. Pe măsură ce înaintam, mă transformam dintr-un copil cu un diagnostic într-un mic explorator.

Absorbeam ca un burete tot ce mi se așternea înaite: creste înalte, copaci și flori necunoscute, aer tare de munte și acel sentiment că ești parte din natură. Și, mai mult, îmi dădeam seama că pot. Este suficient să îmi doresc.

Întoarcerea la școală după prima lecție la școala vieții

M-am întors acasă vindecată complet și multă vreme după asta nicio răceală nu s-a mai lipit de mine. Dar adusesem cu mine altceva. O poftă nebună de a pune pe hârtie tot ce am văzut, tot ce am simțit și am experimentat în această călătorie. Nu ajunsesem la stadiul de caiet dictando și nici vocabularul meu nu era foarte bogat. Am început să scriu fără să țin seamă de punctuație sau reguli gramaticale. Amintirile curgeau, iar cuvintele se înșirau singure și firesc pe coala albă.

Când a început oficial școala, compunerea mea ”Cum am petrecut vacanța” era deja scrisă și trebuia doar „trecută pe curat”. Iar eu așteptam următoarea vacanță pentru alte experiențe și povești frumoase.

Ce am învățat din prima lecție de viață?

Nu toate lucrurile se întâmplă când vrei și cum vrei tu

N-am devenit o gimnastă celebră care să stea 12 ore pe zi într-o sală de antrenament. Mi-am antrenat trupul și spiritul în natură și am dobândit un suflet hoinar. Mi-am cultivat dorința de a cunoaște locuri și oameni noi.

Există nenumărate căi să devii cunoscut și respectat

Nu trebuie să fii nici Nadia Comăneci nici Bill Gates. Există un drum pentru fiecare. Dacă ți se pare că drumul tău n-a fost trasat, te înșeli. Doar nu l-ai căutat bine. Experimenteză!

Oricând vor exista oameni care, din răutate, invidie sau imensă prostie, vor încerca să te abată ori să te oprească din drum

Îți vor spune că nu e bine ori că nu poți, că e complicat sau nu merită efortul. Nu trebuie să le demonstrezi lor contrariul. Nu trebuie să dovedești ceva cuiva. Pe drumul ales de tine vei întâlni obstacole și vei avea reușite independent de voința altora. Urmează-ți drumul tău!

Scrisul este cel mai la îndemână și ieftin terapeut

Scrisul necesită investiții materiale mici. Poți să scrii de mână, pe hârtie sau să tastezi pe un dispozitiv electronic. Dacă n-ai inspirație și nu știi despre ce să scrii, ieși din zona de confort și privește în jur. Natura, oamenii, evenimentele din jurul tău îți furnizează subiecte nenumărate. Nu m-am născut blogger. Am vrut să scriu și am încercat. Nu mi-a ieșit întotdeauna cum am vrut, dar n-am renunțat. Prin cuvintele care curg, se scurg și energiile negative acumulate. Creierul e setat pe gândire creativă și nimic nu-l tulbură. Experimentează și tu!

Spune-mi într-un comentariu, tu ce lecții ai învățat la școala vieții.

Articol scris pentru superBlog