Peripeții culinare în București

O întâlnire cu prietenii este întotdeauna un prilej de bucurie, mai ales că nu trebuie să existe un anume motiv pentru a petrece o seară frumoasă. Dar noi aveam un motiv foarte bine întemeiat și anume că nu ne mai întâlnisem în formulă completă de fix un an fără o zi. De îndată ce s-a strigat adunarea, s-a procedat la votarea în mod democratic a locului în care să se petreacă „dezmățul”. Dezmățul culinar, nu vă gândiți la alte alea😜Am căzut cu toții de acord să fie undeva în centrul Capitalei, ușor accesibil și bucureștenilor și celor ce veneau din provincie și așa a obținut cele mai multe voturi Restaurantul Excalibur din strada Academiei.Și cum cine propune cârciuma se ocupă și de rezervări, unul dintre prieteni a negociat și prezența și timpul de ședere în sălașul cavalerilor.

A fost nevoie de multă putere de convingere pentru că durata rezervării este de fix două ore, iar noi, fiind un grup ce bătea spre 20 de persoane am obținut dispensă și ne-am lăfăit de-a dreptul, de la ora 17.00 până la 21.30. Peripețiile au început încă înainte de a ajunge la restaurant întrucât am sperat în mod ușuratic să găsesc loc de parcare ori în perimetrul de lângă Atheneu, ori la Ministerul de Interne. Țeapă! În zona Atheneului locul era împrejmuit pentru ceva ce semăna a Târg de Crăciun (nefuncțional), iar la Ministerul de Interne n-aveai unde să arunci un chibrit. Cu chiu cu vai am găsit un loc în parcarea cu plată din Piața Walter Mărăcineanu și, bineînțeles, am ajuns la locul întâlnirii cu întârziere de o oră.

Și ce dacă, cei care ajunseseră la timp abia își primiseră băuturile. 🍷În timp ce admiram interiorul cu mese și scaune de lemn masiv și decorațiuni old-celtic, o prind din zbor pe domnița hangița și-i  cer o limonadă pe care mi-o aduce după vreun sfert de oră. Timp suficient să studiez meniul,  să ies să fumez o țigară, să mă uit cu atenție la Sabia Excalibur și să dau binețe cavalerului în armură care păzea intrarea. Corect, dar timp suficient și pentru domnița hangița să treacă să ia comenzile de papa și pe mine să mă dea lipsă la apel și cât pe-aci să mă taie de la porția de ceva bun. O prind iarăși din voleu și-i spun că vreau un gulaș în pâine. N-are decât la ceaun. Nu contează, gulaș să fie!

Cunoașteți  principiul primul sosit primul servit? Nu se aplică. Gulașul meu și o supă cu tăiței au venit primele și după vreo 5 minute a venit și pâinea. După alte 15-20 de minute au venit și două salate, iar domnița hangința ne-a anunțat că ospețele cavalerești, regești și celelalte mai durează 😡 Până le-au sosit bucatele m-am milostivit de o comeseană care a cerut o felie de pâine goală că murea de foame femeia până se hotărau să-i pună dinainte platoul cu bunătățuri. Gulaș n-a vrut, chit că era delicios și cald. Într-un final, mult după termenul de 40 de minute prevăzut în meniu și scris cu litere mici, au venit platourile cavalerești, parte din ele cu bucatele reci. Am încercat și eu un cartof auriu, bun și călduț. Acum stau și mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă sfetnicul nostru n-ar fi negociat prelungirea termenului de ședere?

Dacă facem un calcul simplu, timpul de două ore (120 de minute) este împărțit fix în trei: 40 de minute să vină băuturile, 40 de minute să vină bucatele și alte 40 de minute să mănânci și să plătești, în condițiile în care porțiile sunt enorme. Mai vreți și desert? Eu zic să-l comandați de la început că nu vă încadrați în timp. Ce mi-a plăcut cel mai mult, aparte de ambianță și decor, a fost că am putut vorbi între noi fără să facem laringită, iar fondul sonor medieval a fost  în surdină, întrerupt de câteva reprize de colinde.

Una peste alta a fost o seară minunată, scurtă, ca de obicei, cu prieteni dragi pe care îi așteptam și cu prieteni și mai dragi pe care nu-i așteptam și ne-au făcut o surpriză colosală când au apărut. Și până la urmă, când ești înconjurat de oameni dragi nu mai contează nici unde ești, nici ce mănânci, nici cât aștepți, contează timpul petrecut împreună, poveștile spuse pe fugă, căci timpul zboară și e rost de plănuit altă întâlnire.