Cum era litoralul românesc în anii ’70 – ’80?

Litoralul românesc ocupă spații largi în mass-media în fiecare an. Ba este exagerat de scump, ba e plin de alge, meduze, gărgărițe, ba e arhiplin de n-ai unde să arunci un ac. Anul acesta, mulți au început să-i cânte prohodul, iar alții speră să fie momentul unui reset. Unii își aduc aminte cu nostalgie și cu zâmbetul pe buze de litoralul românesc în anii ’70 – ’80.

Cum era litoralul românesc în anii ’70 – ’80?

În anii ’70 – ’80, copilăream la Constanța astfel că părerea mea despre litoralul românesc poate să difere de cea a celor care veneau doar în vizită. De asemenea, ceea ce scriu acum sunt amintiri mai mult sau mai puțin estompate despre cum vedeam eu lucrurile.

În vacanța de vară, când nu eram plecată prin vreo tabără pe la munte, mergeam la plajă, mai mult pentru baie și înot, decât pentru zăcut la soare. Chestia asta mi-a rămas până în ziua de astăzi. Pentru mine, om de la mare, o plajă este spectaculoasă atâta timp cât este încadrată într-un peisaj, văzută de sus sau de pe mare. Când am apucat să pun piciorul pe ea, iau direcția apă.

Unde făceam plajă pe litoralul românesc în anii ’70 – ’80?

Primele plaje, lecții de înot și castele de nisip le-am făcut pe Plaja Modern. Era cea mai ușor accesibilă din oraș, nisipul era fin, iar intrarea în apă era extrem de lină. Era cea mai potrivită plajă pentru copii mici pentru că adulții se plictiseau mergând până să le ajungă apa la brâu. Ce nu-mi plăcea erau scările pe care trebuia să le urc la plecare. Era o plajă destul de aglomerată, deși turiștii nu se înghesuiau aici. Cred că la vremea respectivă era plaja noastră, a constănțenilor.

Mai erau câteva plaje, plaja Tataia și Plaja Trei Papuci, însă, pe atunci, erau cam periculoase, cel puțin pentru copii. Toți știam legenda plajei Trei Papuci și ne țineam departe de ea.

Ca să clarific un pic, perioada aceea, un capăt al plajei Modern era la digul Portului Tomis, iar celălalt, la Restaurantul Zorile, mai încoace de actuala plajă Never Sea. Trei Papuci, care nu prea era plajă, ci doar o aglomerare de pietre și mărăcini pe nisip numeam porțiunea din dreptul Spitalului Militar, actuala Aloha Beach.

Când am mai crescut, am început să fac plajă la Mamaia. În anii 70′ – ’80, plaja Mamaia începea la Hotel Parc și se termina la Hotel Savoy. Între Hotel Parc și Hotel Perla, plaja nu era grozavă, era plină de scoici și duhnea a pește. Nu era foarte aglomerată și cred că o foloseau mai mult riveranii.

Era plajă frumoasă în zona Cazinoului unde erau o pasarelă și un tobogan de piatră, precursorul toboganelor din Aqua Park. Pe el mi-am rupt primul costum de baie.

Pe al doilea, când am început să merg la plajă fără părinți, la primul tobogan cu viraje și piscină. Cred că era în față la Hotel Savoy, dar nu bag mâna în foc.

Știu că biletul costa 5 lei și puteai să te dai pe tobogan toată ziua. Partea proastă era că trebuia să-l arăți la control de fiecare dată.

În prima zi, m-am dat pe tobogan până când biletul proptit în elasticul de la slip a devenit o masă amorfă, ilizibilă. Data următoare, l-am protejat cu husa de plastic de la cartela de alimente.

Altă plajă care îmi plăcea foarte mult, dar mergeam mai rar, era în fața hotelului Internațional, după ’90, Hotel Rex. Era o plajă mare, aerisită frumoasă, curată, cu acces prin barieră, contra sumei de 3 lei. Accesul era unic și dacă erai nevoit să ieși din perimetru și să te întorci, mai plăteai o dată.

Îmi aduc aminte de o spaimă fantastică pe care am tras-o pe plaja de la Internațional. Cred că era prin ’87, o zi frumoasă, fără vânt și fără valuri. Ne-am așezat frumos cearșafurile nu prea aproape de apă, lângă cineva care avea o umbrelă de soare portocalie. Era singura umbrelă pe o suprafață destul de mare și era un bun punct de reper la ieșirea din apă.

Eram vreo șase prieteni și pentru că marea era foarte calmă, ce idee ne-a venit, să trecem Groapa înot. Nu știu care mai este acum configurația apei, dar atunci, apa se adâncea ușor, ajungea până pe la piept apoi ajungea iar la genunchi. După porțiunea asta, urma Groapa. Apa era foarte adâncă, nu mai atingeai fundul pe o porțiune destul de lungă, apoi scădea brusc până la genunchi. Dacă nu mă înșel foarte tare, înainte de cel mai adânc loc din Groapă, era geamandura.

De dus, ne-am dus ușor. După ce ne-am tras sufletul am luat-o înapoi spre mal. Din senin, s-a stârnit vântul, au început să se formeze valuri și curenții parcă ne țineau pe loc. Am avut noroc și am ajuns cu bine la mal. Dar unde-i umbrela portocalie? Ne-am uitat în stânga, ne-am uitat în dreapta, nimic. Până unul dintre noi s-a uitat și în sus. Curentul ne împinsese în dreptul hotelului Vega. Și uite așa, după ce eram sleiți de înot, am luat la picior jumătate de stațiune pe nisip.

În sudul litoralului, mergeam rar, cu prietenii și abia după ce am intrat la liceu. Până la Eforie, Neptun, Venus sau Costinești, mergeam cu rata, un cuptor pe roți arhiplin care, nu de puține ori, scotea fum.

Cine erau turiștii în anii ’70 – ’80?

Mulți își amintesc de turiștii străini care veneau pe litoral, însă nu toți erau vestici așa cum încearcă unii să insinueze.

În Mamaia, la Club Mediteranee, veneau francezi, la Cazino erau nemți, atât din RFG cât și din RDG. Mai erau italieni și nordici.

Cam pe tot litoralul, dar cu precădere în Mamaia, Jupiter, Cap Aurora veneau est-europeni, în special polonezi și cehoslovaci. Primii erau cei mai vizibili. Vânzătorii ambulanți autohtoni ofereau porumb fiert, piatră ponce și punguțe cu nămol, iar polonezele, lănțișoare de argint începând de la 40 de lei, lac de unghii și creioane dermatograf.

Nu lipseau nici turiștii români, iar aici, lucrurile erau un pic nișate. Erau cei care veneau cu bilet de la Sindicat și se cazau în hotelurile atribuite. Erau cei care veneau pe cont propriu, cu bilet de la agențiile ONT sau BTT, precum și cei care veneau pur și simplu și se cazau la hoteluri dacă mai găseau camere sau „la particulari”.

La Costinești, ponderea era formată din tineri până în 30 de ani, în special studenți. În Vama Veche erau spiritele libere, non-conformiste, iar la 2 Mai, familiștii care căutau liniște. La Eforie Nord, Eforie Sud și Techirghiol erau preponderent și persoane venite la tratament.

Ce distracții erau pe litoral în anii ’70 – ’80?

Pentru copii, erau parcurile de distracții din Satul de Vacanță, cel din Jupiter și dacă mai era vreunul, nu-mi amintesc. Aveam la dispoziție „Balerina” cu poalele-n cap, roller-coster, călușei și celebrele mașinuțe pe care abia așteptam să le bușim. Uneori, mă gândesc că tamponările zilnice de pe șoselele noastre rezidă în distracțiile copilăriei.

Delfinariul și Acvariul erau nelipsite din programul de vacanță, precum și plimbările cu ponei în manejul de pe malul lacului Siutghiol.

Pentru adulți, se schimbau lucrurile. Erau atâtea moduri să-și petreacă timpul liber că nu știu când le mai rămânea și pentru plajă.

Excursii de o zi

Nu știu câți turiști români mergeau în aceste excursii, dar străinii nu cred că ratau vreuna. Zilnic, autocarele ONT mergeau la Histria, la Adamclisi, în Munții Dobrogei, la Varna, Balcik și Capul Kaliakra.

Seri tematice

Pentru cei tineri, „Nunta Zamfirei” și „Calul Bălan” pot părea titluri de poezii sau de basme populare. În anii ’70 – ’80 erau două restaurante faimoase, primul în Eforie-Nord, celălalt în Neptun. Mâncarea servită era tradițional dobrogeană, iar spectacolul folcloric era de excepție, susținut de ansambluri profesioniste. În Constanța erau două astfel de ansambluri de dansatori, „Brâulețul” și „Pandelașul”. Nu mai țin minte care ansamblu la care restaurant evolua, dar amândouă erau fantastice.

La ieșirea din Mamaia, spre Năvodari, era Hanul Piraților cu spectacol cu teme marinărești

Tot în perioada respectivă, Satul de Vacanță reprezenta un alt pol al distracției și gastronomiei. Fiecare județ al țării era reprezentat de o „casă”, restaurant cu arhitectură, mâncăruri și programe folclorice specifice fiecărei zone. Casa Vrânceană, Casa Argeșeană, Casa Tulceană și Casa Vâlceană sunt doar câteva pe care mi le amintesc mai bine. Mie nu-mi plăceau în mod deosebit pentru că era foarte mare aglomerație și fiecare cârciumă dădea muzica la maximum. Dacă stăteai acolo, poate nu simțeai, că era antren, muzică și dans. Dar când treceai pe stradă, era de-a dreptul vacarm, o amestecătură de muzică oltenească, moldovenească, ardelenească.

Din tot Satul de Vacanță, mie îmi plăcea „Cuptorul cu plăcinte”. Era singurul loc unde mai găseai plăcintă dobrogeană și iaurt de oaie veritabile. Până prin ’82, cea mai bună plăcintă dobrogeană, iaurt de oaie și rulouri de caimac erau la plăcintăria din Piața Ovidiu. După arestarea și condamnarea gestionarului împreună cu alții urmare scandalului ce a inspirat filmul „Secretul lui Bachus”, plăcintăria a decăzut până a dispărut de tot.

Teatre, cinematografe, baruri, discoteci

Când teatrele din țară încheiau stagiunea, se mutau pe litoral. La Teatrul de Vară Soveja, la Casa de Cultură din Constanța, la Teatrul de Vară din Mamaia, precum și în celelalte stațiuni, venea toată crema teatrelor bucureștene și din țară.

Din punctul acesta de vedere, am fost o privilegiată pentru că nu a fost nevoie să vin la București să văd, de exemplu, „Hamlet” sau „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, pe Florin Piersic, Marcel Iureș, Valeria Seciu sau Ovidiu Iuliu Moldovan.

De multe ori, îi puteai vedea și în afara orelor de program, pe plajă sau prin oraș.

Când nu se jucau piese de teatru, erau concerte ale soliștilor vremii. Capete de afiș erau Aurelian Andreescu, Cornel Constantiniu, Dan Spătaru dar și cei care participau la Festivalul de la Mamaia.

Ce îmi aduc aminte este foarte mult live. Peste tot, că erau restaurante cu program folcloric sau caffe-concert ori spectacole de muzică ușoară, nimănui nu-i sărea discul.

Cinematografele în aer liber erau atracția verii și în Constanța și în stațiuni.

După masa de seară, distracția continua în barurile noapte. La Melody Bar, în Mamaia, făcea senzație Gil Dobrică.

În Costinești, la discoteca Ring, nu puteai să arunci un ac.

Atât pentru cei mici cât și pentru cei mari erau plimbări cu vaporașul, sporturi nautice, hidrobiciclete, ski nautic, terenuri de tenis sau de volei.

Cum simțeam noi turismul pe litoral în anii ’70 – ’80?

Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt, atunci „amestecat” ar fi cel mai potrivit. Până am terminat școala generală, a fost fain. Era lume multă, veselă, erau familii cu copii cu care puteam să mă joc în voie. Prin clasa a V-a, m-am împrietenit cu o fetiță din Cehoslovacia și cu una din Italia. Am făcut schimb de adrese și chiar am corespondat o vreme. Apoi, ne-am pierdut.

După ’82 n-a mai fost chiar așa fain pentru că au început lipsurile. Când începea sezonul, alimentarele rămâneau la fel de goale ca și până atunci. Prin mai-iunie, apăreau în piețe primele legume din sere și solarii, iar prețurile nu erau mici. Nici când ieșeau legumele și fructele de sezon, din grădini și livezi, prețurile nu scădeau prea mult. Precupeții profitau că orașul și stațiunile erau pline și țineau de prețuri. Erau așa zisele „prețuri de sezon”. Mă gândesc că celor care veneau câteva zile „la particulari” nu li se păreau nici lor foarte accesibile, dar făceau un efort. Noi făceam efortul ăsta toată vara.

De carne și produse din carne, altele decât salam cu soia și parizer, nici nu se punea problema. Totul mergea spre IHR (Întreptinderea de Hoteluri și Restaurante). Dacă aveai o pilă la vreun responsabil de cârciumă, te mai lipeai de ceva la niște prețuri astronomice.

Ce rămânea după sezon? Și bune și rele. Din punct de vedere material, lucrătorii din turism, IHR, ONT, BTT erau cei mai câștigați. La fel și negustorii ambulanți. Noi, ceilalți, ne mulțumeam cu bronzul, amintirile, prieteniile.

Cred că și cum este la fel. Aceeași piesă, aceiași regizori, alți actori.