Invitația

O seară obișnuită de sfârșit de octombrie cernea o ploaie rece, măruntă și deasă desprinzând una câte una frunzele copacilor. Priveam covorul de foc ce se așternea sub balcon și sorbeam ceaiul fierbinte dintr-o cană cu peisaj de vară, pe care scrie cu litere albe „Thassos„.

Telefonul mă anunța că am primit un mesaj text. Cine să fie la ora asta și ce vrea de la mine? Numai să nu mă cheme la serviciu, că pe ploaia asta, numai chef de înțepenit prin stații n-am.

Am luat telefonul cu mâna tremurândă, în timp ce croiam în minte cele mai apocaliptice scenarii. O misiune de ultim moment, o cursă contra cronometru prin ploaie și cireașa de pe tort, o umbrelă ruptă. Deja îmi simțeam picioarele ude și reci că nici ceaiul parcă nu mai putea să mă încălzească. Dă, Doamne, să fie vești bune!

„Bună! Am nevoie de adresa ta poștală să-ți trimit invitația la nuntă. Mă căsătoresc pe 10 noiembrie și îmi doresc mult să vii și tu. Aș vrea, dacă poți, să vii de joi, să participi la toate ritualurile. Nu-ți face griji pentru nimic, doar vino! Fotini” P.S. Să-ți iei haine groase.

Nu știam dacă să sar în sus de bucurie sau să intru în panică. Pe Fotini am cunoscut-o în urmă cu două veri, în vacanța din insula Thassos. Întâi l-am cunoscut pe logodnicul ei care ținea taverna la care mergeam zilnic. Nu prea vorbeam căci el nu știa engleză, nici eu greacă sau franceză, limbi pe care el le stăpânea foarte bine. Noroc că a doua zi după sosirea mea pe insulă a venit Fotini care și-a asumat rolul de translator. Prezența ei a fost mană cerească pentru mine că deja începuseră să mă doară mâinile de cât vorbeam cu localnicii. Am păstrat legătura cu ea mai ales că în ultimii doi ani, stabilisem că am nevoie de o cunoaștere temeinică a limbii elene dacă mai voiam o incursiune prin Grecia, iar ea era partenerul ideal de discuții. Îmi scria în engleză și eu răspundeam în greacă. La asta însă, nu mă așteptam. Invitația la nuntă mă umplea de bucurie și de angoase, în același timp.

Aveam nevoie de câteva zile de concediu și situația de la birou nu era tocmai roz. Misiunile erau multe, personalul insuficient. Zilnic izbucnea câte un mic scandal legat de cine să preia cea mai lungă deplasare în afara orașului. Evident, sarcina ne revenea mie, care nu aveam un soț care să mă vrea noaptea acasă, nici copil, și altor trei colegi, burlaci.

Apoi, cursele cu autocarul spre Thassos se opriseră la sfârșitul lui septembrie și urmau să se reia abia prin aprilie-mai.

Dacă ar fi fost după mine, aș fi plecat pe jos ieri. N-am văzut o nuntă grecească decât în filme și nu mi-ar prinde rău o minivacanță. Dar cum ajung acolo? Sper să mă lămurească Fotini.

„Bună! Mulțumesc pentru invitație. Fac tot posibilul să vin. Numai să reușesc să-mi iau liber și să am cu ce, că autocarele nu mai circulă până la primăvară”.

Răspunsul a venit imediat cu două opțiuni. Să merg până la Salonic cu avionul sau cu trenul, iar de acolo va veni cineva cu mașina să mă ia.

Una dintre probleme era rezolvată. Când să cumpăr biletul de avion, am constatat că nu pot folosi cardul pentru plăți online din cauza unei chichițe din contractul dintre angajator și bancă. Iar ca să-l cumpăr din agenție, ar fi trebuit să fac o excursie în celălalt capăt al orașului. Agenția CFR era mult mai aproape, iar eu nu mai călătorisem de mult cu trenul.

A doua zi, am făcut cererea de concediu și, anticipând, protestele, am mințit că am deja biletele de tren cumpărate și nu le pot returna.

Nu anticipasem și furtuna pe care a stârnit-o ideea de a pleca singură, aproape iarna, pe o insulă goală de turiști.

– Nu se poate să mergi singură! Iei cu tine pe cineva. Dacă n-ai nicio prietenă, iei pe cineva din echipă!

– Serios, chiar ți se pare că am nevoie de bonă? Îmi pare rău, dar merg la nunta unei prietene și invitația este doar pentru mine. Merg să-i fiu alături în cea mai fericită zi, să mă distrez, nu să dau explicații de ce am venit la nunta ei cu un intrus. Și apoi, de când grija asta subită pentru mine? Și ai suficient personal să-mi dai bodyguard?

– Nu înțelegi? Nu te duci la teatru sau în parc. Tu nu te gândești cum o să se uite toată lumea la tine? Vor fi cupluri, familii cu copii… Și tu? Vrei să șușotească toți că ai venit la agățat? Chiar nu pricepi că există niște norme care trebuie respectate măcar de dragul aparențelor?

– Oh, da, Sfânta Ipocrizie de Aur! Să par ceea ce nu sunt și să accept compania oricui doar să dau bine în ochii lumii. Mă scutești?

– Este pentru binele tău.

– Pentru binele meu, aprobă-mi cererea și mai taie din misiunile lungi în care mă trimiți cu trei bărbați! Că poate vorbește lumea.

***

Trecusem cu bine granița bulgară și fulgii de nea începuseră să cadă imediat după Plevna. Împărțeam cușeta cu trei grecoaice care se întorceau acasă, o mamă cu două fiice la vreo 16 – 17 ani. După ce am sporovăit verzi și uscate, despre insule, obiceiuri de nuntă și alte nimicuri, când în engleză, când în greacă, doamna mă abordează pe un ton cât se poate de serios:

– Dar ție nu ți-e frică să mergi singură?

– Cum singură, doamnă? Nu sunteți aici, cu fetele? Trenul e plin de oameni.

– Te așteaptă cineva la Salonic? Îi cunoști?

– Da, mă așteaptă cineva. Nu știu exact cine, dar probabil cineva din partea miresei.

– Vezi, interveni una dintre fete. Ea de ce poate să meargă singură unde vrea și noi nu?

– Vezi-ți de treaba ta că încă ești mică, i-o tăie doamna scurt. Ea e mare și… și e străină.

Pe peronul gării din Salonic mă aștepta socrul mic. Slavă Domnului că mă cunoștea.

Uitasem invitația.

Text scris în cadrul proiectului S.I.M.T. inițiat de Mona Șimon