Aventura în Socotra – 7 zile all-inclusive pe mod avion

Aventura în Socotra a fost plină provocări și m-a scos total din zona de confort. A fost o plecare semi-spontană, documentată în limita informațiilor existente. Am plecat aproape fără așteptări și am lăsat fiecare loc și fiecare experiență să mă surprindă și să se întâmple. Dacă aș fi știut la ce provocări mă va supune acest circuit în Socotra, probabil că 80% nu m-aș fi încumetat. Dar dacă aș fi renunțat, în mod sigur, 150% aș fi regretat amarnic.

Aventura în Socotra – all inclusiv pe mod avion

Aventura în Socotra este de tip all-inclusive deoarece totul este asigurat, de la zboruri, transferuri, cazări, transport, mese, apă și băuturi răcoritoare reci la discreție, la activități și divertisment. Tu nu ai altceva de făcut decât să te lași surprins de tot ceea ce vezi și să te bucuri de fiecare moment. Este, însă, și o experiență pe mod avion întrucât, cu excepția capitalei, nu prea există semnal la telefon.

Provocările sau peripețiile, dacă vrei să le spui așa, au început dis-de-dimineață în Abu Dhabi. Cum spuneam și în articolul anterior, sunt doar două zboruri directe spre Socotra, marțea și vinerea. Zborul de marți pleacă din Abu Dhabi dimineață la ora 9.00 și trebuie să ajungi la aeroport cu trei ore înainte. Cum hotelul nostru era cam la 45 – 50 de minute cu mașina de aeroport, te las pe tine să afli la ce oră ne-am trezit.

Pe aeroport, sunt două ghișee unde să faci check-in-ul, să lași bagajul de cală și să primești cartea de îmbarcare. Suficient, a-i spune, având în vedere că eram circa o sută de persoane. Fiind deja două cozi formate, ne-am așezat la aceea care părea mai mică. Mare greșeală căci după câteva minute a trebuit să ne mutăm la cealaltă.

La primul ghișeu, un nene se uită pe o listă, îți găsește numele, te bifează și îți pune pe pașaport un sticker pe care scrie la câte bagaje de cală ai dreptul și câte kilograme poate avea bagajul, adică 1 bagaj de 20 kg. Cu pașaportul însemnat, te muți la ghișeul celălalt, unde alt nene se asigură că n-ai prin bagaj vreun power-bank sau alt dispozitiv cu baterie Li-ion, predai bagajul și primești boarding-pass.

După circa o oră și jumătate, am aterizat pe aeroportul din Hadibu, capitala insulei Socotra. Era cald, dar atmosfera era mai puțin sufocantă decât în Abu Dhabi. Prima impresie n-a fost chiar atât de horror cum mă așteptam. O clădire din piatră, cam cât o gară de oraș mic din România și drumul de la avion la clădirea aeroportului era destul de curat.

Aventura în Socotra – formalitățile de intrare-ieșire

Formalitățile de intrare-ieșire sunt de-a dreptul bizare. Într-o cămăruță mult subdimensionată, la primul ghișeu, am prezentat pașaportul și copia tipărită de pe viza pe care am primit-o pe e-mail cu câteva zile înainte de plecare și am primit originalul, tot pe format de hârtie. Ni s-a precizat în mod expres să avem grijă de document că trebuie să-l prezentăm și la ieșire. Ne-a ștampilat pașaportul și ne-am mutat la ghișeul 2. Am înțeles că poți să ceri în mod expres să nu-ți ștampileze pașaportul.

O viză de Yemen pe pașaport face imposibil accesul în Israel. La al doilea ghișeu, ne-au luat amprentele și ne-au fotografiat. Am trecut apoi în altă cămăruță din care ne-am recuperat bagajele pe care le-am trecut printr-un scanner vechi și am primit permisiunea să părăsim aeroportul.

La ieșire, este mai complicat. Treci bagajele prin scanner, îl lași pe cel de cală și iei cartea de îmbarcare. Treci din nou pe la ghișeul 1 și ghișeul 2 pentru verificări: pașaport, viză, amprente, fotografii. Mai treci o dată bagajul de mână prin scanner și mergi la controlul corporal, nu cumva să pleci cu vreo scoică sau vreun coral. Prin aceste două filtre poți să treci cu câte lichide vrei.

Al treilea filtru este la poarta de îmbarcare. Treci din nou bagajul de mână prin scanner și, surpriză! Nu te urci în avion cu lichide în recipiente mai mari de 100 ml. În traducere liberă, jumătate din sticla de apă pe care am luat-o din aeroport a ajuns în containerul cu lichide.

7 zile de aventură în Socotra

La ieșirea din aeroport, ne așteptau proprietarul agenției locale I love Socotra, ghidul Abdul și șoferii Dar, Khaled, Said și Abdurahman cu 4 mașini de teren Toyota și cu zâmbetul pe buze. În general, în mașini stau 3 turiști astfel încât fiecare să aibă un loc la geam.

Eu și colega cu care am împărțit camerele de hotel când a fost cazul am fost singure în mașină cu șoferul Dar. Nu știu care din noi două a făcut multe fapte bune într-o viață anterioară, însă am avut parte de singurul șofer care vorbea engleză și a fost responsabil cu partea de divertisment. Urla muzica în mașină mai ceva ca în club.

Timp de 7 zile, Dar a fost îngerul nostru păzitor, s-a asigurat că nu ne lipsește absolut nimic și cred că dacă i-am fi cerut Luna de pe cer, găsea o cale să o aducă.

În circa 40 de minute, am ajuns în Hadibu, la hotelul Summerland unde am petrecut prima și ultima noapte în Socotra. Dacă prima impresie de la aterizare n-a fost chiar horror, nu același lucru pot să-l spun despre cel mai mare oraș care este și capitală.

Aglomerație, gălăgie, trafic haotic, claxoane, capre și o mizerie de nedescris. Cu toate acestea, Hadibu nu pute. Nu știu câte resturi alimentare se aruncă, dar de toate deșeurile care nu sunt plastic, sticlă, metal și hârtie se ocupă vulturul egiptean, responsabil cu salubrizarea insulei. De hârtie și carton se ocupă caprele fără stăpân.

În recepția hotelului mirosea a mucegai de-ți întorcea nasul. Am luat cheia destul de repede, am traversat curtea interioară unde poți să stai la o cafea, un suc, o țigară, sau un pahar de ce vrei tu dacă ți-ai adus de acasă. Socotra este o insulă musulmană și nu găsești alcool. Poți să aduci din România sau să cumperi din Abu Dhabi, din magazinele dedicate turiștilor, în baza pașaportului.

Camera este mai mult decât basic, cu două paturi sau un pat dublu, o noptieră, o măsuță cu TV cu ecran plat pe care nu ne-am obosit să-l pornim, dulap de haine pe care n-am avut curaj să-l folosesc, mini-frigider, aer condiționat care, când este pornit, zici că decolează un avion și un ventilator care răcește bine, dar te zboară cu totul. Baia, la fel de basic, mică, fără consumabile, doar cu hârtie igienică și două prosoape de baie.

Curățenia nu dădea pe afară, dar nici să te spânzuri în pânze de păianjeni ori să faci hepatită dacă atingi ceva. Cu toate acestea, hotelul este prezentat de 4**** și camera se vinde pe booking la 100 de euro pe noapte. Oricum, oferta este foarte limitată; în afară de acest hotel mai este doar unul.

După un duș scurt, ne-am îmbarcat în mașini și după circa jumătate de oră, ne-am oprit într-un golf pentru prânz. A fost momentul în care ni s-a alăturat și de-a cincea mașină, mașina suport care transporta bucătăria mobilă, proviziile zilnice și personalul care ne gătea în fiecare zi. Rami – șoferul, Wasel – bucătarul și alți trei băieți aveau grijă de cele trei mese pe zi, de gustări, apă și răcoritoare, să așeze și să strângă mesele, scaunele, corturile pentru umbră, să aranjeze zona de siestă și să spele vasele.

De „dormitoare”, a se citi corturi, se ocupau șoferii. Ei le instalau, ei le strângeau dimineața și le puneau în mașină, ei înfățau saltelele și pernele.

După prânz și siestă, am făcut o plimbare la plaja Delisha unde am văzut primele dune de nisip și plaja plină de pești balon morți. Încălțămintea cu talpă grosă și papucii de apă sunt indispensabili.

După apus, ne-am întors în același loc pentru cină și apoi la hotel.

Aventura în Scotra – nomazi cu cortul

Aventura în Socotra în adevăratul sens al cuvântului a început în a doua zi pe insulă când am părăsit capitala cu destinația Shoub, o plajă inaccesibilă terestru, înconjurată de păduri de mangrove.

Deșteptarea era programată la ora 5.00 pentru că aveam de mers cu mașina o oră și jumătate până în portul de lângă Qalansyia, al doilea oraș ca mărime al insulei, apoi încă o oră cu barca.

Insula nu este mare și nici distanțele între punctele de interes nu sunt exagerat de mari. Doar că 90% din drumuri sunt off-road și viteza maximă de deplasare este 20 – 30 km/h. Este și asfalt între principalele orașe și în zonele de coastă, dar mare parte din el a fost distrus de ciclonul din 2015 și încă nu a fost refăcut în totalitate.

Socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din Socotra pentru că fix la ora 4.00 dimineața, ne-a trezit muezinul de la moscheea de vizavi de hotel și nimeni n-a mai adormit.

Nu uita acasă dopurile pentru urechi! Ai să-mi mulțumești mai târziu.

Excursia pe mare a fost și ea o aventură. Îmi plac plimbările pe mare, să simt vântul și stropii de apă. Dar niciodată n-am mers o oră pe mare cu o copaie din lemn. Răsplata pentru trezitul la 4.00 dimineața, echipatul și mâncatul mai ceva ca la armată plus o oră și jumătate de mers cu mașina până în micul port pescăresc a fost dansul delfinilor și o plajă ca în reclamele pentru destinații exotice. Nisip fin, alb, apă turcoaz, clară și caldă și umbră naturală de la copaci.

La ora 7.30 – 8.00 eram deja pe plajă, iar la ora 10.00 am plecat pentru că valurile începuseră să-și facă de cap. Singurul care a ajuns la mal uscat a fost rucsacul căruia am fost inspirată să-i pun husa impermeabilă.

Pentru prânz, am oprit în zona Detwah, apoi am mers să vedem unul dintre cele mai frumoase apusuri la Laguna Detwah, o arie protejată renumită pentru fauna marină formată din scoici, pești, calamari, broaște țestoase, pești balon.

Între timp, băieții ne-au aranjat corturile chiar pe plaja Detwah, într-un camping amenajat cu toalete și dușuri. Sunt multe zone de campare la Detwah, unele dușuri fiind deschise și orientate spre zona de campare. Noi am fost privilegiați și am avut dușurile ferite de ochii curioșilor. Că aveai de mers vreo 10 minute prin tufăriș, pietre și nisip până la toaletă și duș este un amănunt nesemnificativ în condițiile date.

Prima noapte la cort n-a fost deloc lipsită de emoții. La fiecare mișcare auzeam o foșnitură ciudată și de câteva ori am aprins laterna sperând totuși să nu dau de cine știe ce lighioană. Mai ales că la cină, una din fetele din grup (am fost 7 fete și 2 băieți) ne-a spus că la prânz a auzit un șuierat ca de scorpion.

Am lămurit misterul când am scos fața de pernă. Perna și salteaua erau noi, iar Dar le-a înfățat fără să le scoată din folia de plastic. De pernă m-am ocupat eu imediat, iar de saltea s-a ocupat el a doua zi.

Ziua următoare n-a mai început la ora 4.00, dar nici mult prea târziu.

Soarele răsare în jurul orei 5.00 – 5.30 și apune în jur de 17.00 – 17.30. Iar când apune, în maximum o oră este beznă. După ora 10.00 – 11.00, nu prea mai poți să stai pe afară că te coci. Temperaturile diurne n-au depășit 32 de grade, dar la soare se simțea mult mai cald și nu prea găseai umbră naturală. Așa că zilnic, deșteptarea era înainte de răsărit, micul dejun îl luam cel mai târziu la ora 7.00, iar activitățile în aer liber se încheiau în jurul orei 11.00, maxim 12.00 și se reluau puțin înainte de apus.

Dacă drumurile pentru mașini nu sunt în cea mai bună stare, pentru cele de bătut cu pasul este nevoie de o bună condiție fizică (pe care eu nu o am) și încălțăminte sănătoasă de munte. Aici, aventura în Socotra m-a prins total nepregătită. Eu am mai țopăit pe albii secate de râu, pe pietre și pe grohotiș în Ikaria, dar aici totul este la puterea a zecea.

După ce am văzut o salină supraterană, unde se adună apa sărată și localnicii recoltează sarea și locul unde a căzut un meteorit formând o groapă fără fund care s-a umplut cu apă, am oprit la o fostă bază militară sovietică din care au mai rămas doar niște tancuri ruginite care n-au tras vreodată vreun obuz.

O clipă de neatenție și încălțămintea neadecvată au fost suficiente să alunec pe un amestec de pietriș cu nisip și să-mi julesc genunchiul. Îngerul meu păzitor, Dar, mereu pe fază și la datorie, mi-a tratat rana așa cum a știut el mai bine. Într-un capac de sticlă, a pus niște pudră de sânge de dragon pe care tocmai o cumpărasem de la copiii care împânzirseră zona, a amestecat-o cu puțină apă plată și a făcut o pastă pe care a aplicat-o pe rană. M-am asigurat cu un plasture și, în câteva ore, rana era închisă.

Ne-am continuat drumul prin canionul Fermahin Dehur și am luat prânzul pe malul unui râu. Cât timp cei cu picioarele întregi și mai bine echipați au făcut o drumeție scurtă, eu m-am odihnit la umbră și m-am uitat cum spală băieții vasele cu cenușă, în apa râului. Chiar făceau o treabă bună și întotdeauna vasele din care am mâncat au fost curate.

Conform programului, după ce vizitam pădurea de arbori Sângele Dragonului, altă arie naturală protejată, ar fi trebuit să înnoptăm în satul Diksam, locul de baștină al beduinilor nomazi. Din motive pe care nu le-am înțeles și nici nu m-am străduit prea mult să le înțeleg, n-am primit permisiunea să campăm în sat.

Am campat pe un platou mărginit de arbori Sângele Dragonului și arbori de tămâie. A fost primul camping fără niciun fel de facilități (toaletă, duș) și fără semnal la telefon. De asemenea, a fost prima și ultima oară când am folosit sacul de dormit.

A doua zi, am făcut o mică plimbare pe jos satul Diksam, am văzut o mică parte din artizanatul pe care îl lucrează femeile locului și o mică pepinieră de arbori Sânge de Dragon pe care sătenii îi îngrijesc cu multă răbdare.

Și cum călătorului îi stă bine cu drumul, ne-am urcat din nou în mașini și am plecat spre sudul insulei.

Prima oprire a fost la Peștera Digub unde ne-am plimbat printre stalactite, stalagmite și bazine de apă care s-au infiltrat în stâncă de-a lungul timpului.

Pe drumul spre peșteră, am văzut copacul Jatrofa Unicostata din care Abdul, ghidul nostru, a rupt o rămurică și mi-a dat sevă din tulpină să-mi pun pe rană. Până seara, rana s-a cicatrizat complet și a început să prindă coajă.

Ne-am continuat drumul spre Plaja Aomak, la Oceanul Indian, unde am luat prânzul și am așezat tabăra. Din păcate, vremea nu prea a ținut cu noi, a plouat ceva vreme și apa era plină de alge.

Am profitat, totuși, de faptul că Aomak este un camping dotat cu tot ce-i trebuie și nici n-a trebuit să facem escaladă pentru un pipi sau un duș.

După prânz, am mers să vedem dunele de nisip de lângă satele Hayf și Zahak. Dunele se formează din nisipul împins spre versanții muntelui de vânturile sezoniere. Nisipul este galben și extrem de fin, iar priveliștea te lasă fără cuvinte.

După o noapte la fel de scurtă ca cele dinaintea ei, am pornit timp de trei ore spre platoul Momi și canionul Kalysan. De data asta, chiar am avut parte de supradoză de adrenalină. Tot drumul a fost off-road, fără parapeți de protecție și cu senzația că dacă mașina derapează un centimentru, te duci de nu te mai găsește nici Google.

Punctul culminant al călătoriei este drumeția prin canion până la o piscină naturală cu apă dulce și cascade.

Seara, am campat pe plaja Archer, unde dune de nisip de peste 200 de metri ajung aproape de plajă și unde râuri cu apă dulce ajung în mare formând și mici cascade.

Din momentul în care am ajuns, am știut că în dimineața următoare voi sări peste drumeția la Peștera Hoq. Cât timp temerarii au fost la peșteră, eu am avut aproape toată plaja și apa mării doar pentru mine. Am înotat cu delfinii care au venit destul de aproape de mal, cu puiuți de pește spadă și cu alții pe care nu-i cunosc. Am fugărit crabii care ieșiseră la plimbare pe plajă și se ascundeau în nisip când te apropiai de ei.

Seara, am mers să vedem ultimul apus la Ras Erisal, locul unde se întâlnesc Oceanul Indian și Marea Arabiei. Cât timp noi ne-am plimbat și am așteptat să apună soarele, Dar s-a scufundat și a cules o pungă întreagă cu melci pe care ni i-a pregătit la cină. Nu mă întreba ce am mâncat că habar n-am. Știu doar că erau cam amari și un pic de lămâie i-ar fi făcut mai plăcuți.

După două nopți petrecute la Archer, am decis că acesta a fost cel mai frumos loc de pe insulă și mi-ar fi plăcut să stau mai mult. Asta în pofida faptului că nu există niciun fel de facilități, iar în ultima zi s-a aglomerat peste măsură și a fost aproape imposibil să găsesc un tufiș decent, ferit de priviri indiscrete.

După o drumeție la Homhil, o grădină botanică naturală plină de arbori Sânge de Dragon, arbori de tămâie și arbori castravete și un popas în aria marină protejată Dihamri unde cine se încumetă poate face snorkeling, ne-am întors în capitală pentru ultima noapte pe insula Socotra.

Seara, băieții s-au întrecut pe ei și ne-au pregătit o cină pe malul mării, sub cerul liber și milioane de stele.

Am râs, am dansat și, dacă până atunci, oricât i-am rugat nu ne-au pus nicio melodie tradițională, în ultima seară, s-au dezlănțuit. Au pus muzică, ne-au arătat un dans tradițional socotri și ne-au luat la dans pe fiecare în parte.

Aventura în Socotra s-a încheiat cu o plimbare prin Hadibu, o vizită la magazinul cu suveniruri făcute de comunitatea femeilor de pe insulă și la Liceul de fete.

A fost o săptămână plină cu activități, cu emoții, cu oameni deosebiți care îmi vor rămâne mereu în suflet. Socotra, o altă destinație în care am venit oaspete și am plecat familie.

Ce spui, te încumeți la o aventură în Socotra?

Spune-mi într-un comentariu și dacă ți-a plăcut aventura în Socotra, distribuie să afle și prietenii tăi!